Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului
Părintele Vasile ieroschimonahul, mare trăitor al monahismului românesc din secolul al XVIII-lea, s-a născut în anul 1692. După ce „a vieţuit din tinereţe cu dumnezeiască râvnă în pustietăţi cu mari râvnitori spre viaţa cea monahicească”, cum mărturiseşte ucenicul său, stareţul Paisie (1722-1794) de la Neamţu[1], s-a statornicit, în anul 1713, împreună cu alţi părinţi călugări, în schitul Dălhăuţi, pe care l-a condus, ca stareţ, douăzeci de ani. Dar schitul acesta de la marginea Ţării Româneşti, deşi era aşezat în pădure, avea în jur sate şi în apropiere târgul Focşanilor. Astfel s-a dovedit el neprielnic pentru o desăvârşită linişte; de aceea, cuviosul Vasile s-a hotărât să temeluiască el însuşi un schit cât mai departe de aşezări omeneşti. Şi, cercetând munţii, a găsit loc de vieţuire sihăstrească la Poiana Mărului, pe atunci în ţinutul Buzăului, iar acum în judeţul Vrancea. Aici, în 1733, cu ajutorul material al domnitorului Constantin Mavrocordat, ieroschimonahul Vasile ridică o biserică de lemn, cu hramul Naşterii Maicii Domnului, şi chilii, apoi se mută acolo cu alţi monahi, schitul Dălhăuţi rămânând tot sub ascultarea sa duhovnicească .[2]
Preacuviosul Părinte Vasile era cunoscut şi preţuit, în mod deosebit, pentru trăirea vieţii sihăstreşti şi pentru învăţăturile sale de suflet mântuitoare, neabătute de la dreapta învăţătură ortodoxă. Ca urmare a acestei cinstiri, schitul său era stavropighie, adică era condus de el fără nici un amestec al episcopilor Buzăului, fiind sub directa îndrumare a mitropolitului Ţării Româneşti, iar acesta putea interveni numai atunci când s-ar fi ivit vreo abatere de la dreapta-credinţă.
În 1767, Stareţul Vasile reînfiinţează schitul Ciolanu, tot cu 12 călugări[3], cum arăta, cu exagerare, o jalbă a soborului, schitul a fost la început o sihăstrie cu 12 membri, care trăiau după rânduiala Sfântului Vasile cel mare şi cea a Sfântului Munte, cu viaţă de obşte pilduitoare, încât cronicarul Chiriac Râmniceanu nota că aici este „obşte minunată”.[4]
O însemnare de la Muntele Athos, subliniind buna organizare a vieţii călugăreşti de aici, care avea o puternică, înrâurire şi asupra altor schituri adeverea că „al doilea munte sfânt se găseşte la Poiana Mărului, în România”[5]. Această valoroasă însemnare nu surprinde, pentru că între aceste două centre monahale există o strânsă legătură, întreţinută prin vizite reciproce. Însuşi Părintele Vasile mergând deseori acolo, unde avea duhovnic, ultima dată, în anul 1756, când l-a tuns în cinul monahal pe fratele Platon, cunoscutul stareţ Paisie de la Neamţu, de mai târziu[6].
Înalta viaţă duhovnicească ce se trăia la Poiana Mărului era atât de cunoscută, încât şi domnitorul Constantin Ipsilanti, într-un hrisov din 23 aprilie 1803, ţinea să sublinieze că: „într-acest sfânt schit locuiesc părinţii sihaştri ce petrec o viaţă îngerească şi mai presus de lume, cari neîncetat sunt rugători către Dumnezeu pentru toţi pravoslavnicii creştini…”.
Pentru o mai bună rânduială a vieţii de obşte, stareţul Vasile, amintea un urmaş al său la stăreţie, dăduse canoane „ca să fie urmate pentru buna rânduială a părinţilor care trăiesc în acest schit, ceea ce s-a păstrat şi se păstrează până azi, fără vreo schimbare din partea ucenicilor lui câţi ne aflăm aici în viaţă, dintre care unul (este) şi prea cuviosul Paisie, stareţul de la mănăstirea Neamţu”[7]. Şi pentru ca nu cumva viaţa de înaltă curăţie sufletească şi de aspră înfrânare să fie întinată, unul din aceste canoane oprea intrarea femeilor în schit, iar altul nu îngăduia ca obştea să mănânce carne, ci numai brânză şi lapte, sâmbăta şi duminica, iar în restul zilelor, post[8].
Ca urmare firească a acestei oprelişti, obştea nu creştea vite, hrana fiindu-i asigurată de oameni scutiţi prin hrisov domnesc (Constantin Ipsilante, în hrisovul său din 23 aprilie 1803, prevede şi «liude (oameni) treizeci şi nouă scutiţi cu care să se ajutoreze şi să se chivernisească părinţii sihaştri la trebuinţele ce au: adică unii să dea grâu, nuci, mălai, porumb, alţii brânză şi urdă, alţii pescari să aducă peşte pentru hrana părinţilor… că acest schit se află la loc de munte, părinţii călugări ce lăcuesc într-însul la multă stenahorie şi lipsă; fiind loc strâmptorat de nu pot a se hrăni…”[9].
Convingerea că monahii nu trebuie să mănânce carne si-a arătat-o stareţul Vasile într-o scriere intitulată: Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele ceale oprite făgăduinţei călugăreşti cei de bună voie.
Aceste învăţături s-au răspândit în lumea monahală, în manuscris, până în 1818, când, cu blagoslovenia mitropolitului Veniamin Costache, s-au tipărit în mănăstirea Neamţu. Unii, afirmă el în înainte-cuvântare la această scriere, susţineau că n-ar fi păcat, nici călcare de făgăduinţă ca monahii să mănânce carne, deoarece „cu lege sau cu pravilă nu este hotărât”. Pentru lămurirea acestei nedumeriri, adaugă el, a cercetat pe Patriarhul Silvestru al Antiohiei, care, în 1749, „se afla la Bucureşti, de faţă fiind şi domnitorul Constantin Nicolae Mavrocordat”, şi acesta i-a dat blagoslovenie „ca să grăiesc şi să scriu împotriva celor ce învaţă ca să mănânce carne călugării”.
Adânc cunoscător al Bibliei şi al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, cuviosul Vasile a dat îndrumări şi pentru felul cum sihaştrii trebuie să ţină postul, pentru că, motiva el într-o scriere [10], un post nechibzuit şi peste măsură ţinut, nu pentru înfrânare, ci ca o virtute, este rodul mândriei. De aceea, arată el, „înfrânarea şi postul sunt începutul şi povăţuirea a toată calea vieţii călugăreşti. Şi după ce dă alte folositoare îndrumări de felul cum trebuie ţinut postul, Părintele Vasile accentuează că „mai vârtos şi mai multă vătămare aduce postul cel fără măsură decât dezlegarea” [11].
Stareţul Vasile, care a fost schimnic, având o bogată experienţă a trăirii monahale, a îndrumat pe vieţuitorii împreună cu el şi pe alţii să nu alunece pe căi greşite în viaţa sihăstrească. Viaţa monahală – spunea el – are trei căi: prima, obştea; a doua, vieţuirea în doi sau trei fraţi, numită calea de mijloc sau împărătească, având totul în comun şi supunere unii faţă de alţii; a treia, cea mai înaltă, pustnicia, pe care o trăiesc numai cei desăvârşiti şi sfinţi, după ce s-au nevoit, pe celelalte două căi.
Pe lângă aceste modalităţi de viaţă recomandate de Sfinţii Părinţi, zicea el, unii monahi îşi alege o alta: fiecare îşi face chilie unde vrea, trăieşte singuratic, îngrijindu-se de cele ale trupului. Aceştia însă, deşi la prima vedere ar părea că trăiesc după regula pustnicească, îşi primejduiesc mântuirea, pentru că şi-au ales, din început, acest fel de viaţă, la care se ajunge numai după ce ai trăit viaţa de obşte şi cea de mijloc, unde te-ai curăţit de orice patimă şi ţi-ai topit voia în viaţa obştii. Schimnicia înainte de vreme, mai zicea el, este pricină de mândrie şi iubire de sine, pe când trăirea laolaltă cu alţii îţi descoperă slăbiciunile, te apără de ispită şi te poate curăţi zilnic, prin harul lui Hristos, lucrând din dragoste pentru Domnul.
Pentru ca învăţătura aceasta să aibă şi mai mare putere de convingere, Cuviosul Vasile, care cunoscuse mulţi ani necazurile şi strâmtorarea pustiei, aduce în sprijinul îndemnurilor exprimate propria-i viaţă: „Eu mi-aduc aminte de când trăiam în pustie că mă mâniam tare şi pe un lemn că era prea gros sau prea subţire pentru lucru, şi pe toporul rău, care nu tăia bine crengile, şi pe cremenea care, când eram grăbit, nu da repede scântei, din care pricină, scos din fire, blestemam nu numai făptura neînsufleţită ci şi pe diavol”.
Prea cuviosul schimnic Vasile era şi un adânc cunoscător al Cuvântului lui Dumnezeu, îndemânând mereu pe fraţii întru sihăstrie să fie şi ei la fel. Deci, zicea el, „ia aminte la citirea Scripturilor şi, de nu vei fi om, te vei face om, că citirea Scripturilor este tămăduire meşteşugitoare şi mântuitoare”, dar în acelaşi timp „mare întărire este a nu greşi înţelegerea citirii Scripturilor, iar mare surpare şi prăpastie adâncă este neînţelegerea Scripturilor…”[12].
Stareţul Vasile nu s-a mulţumit numai să îndemne la citirea scrierilor unor mari îndrumători ai vieţii duhovniceşti ci, pentru a le avea fraţii întru îmbunătăţire, el le şi răspândea, în copii, atât prin nevoinţa lui, cât mai ales a unor vieţuitori din schitul Poiana Mărului, înzestraţi cu darul scrisului frumos. Acest aşezământ devenise atunci o mare şi cunoscută vatră de înaltă spiritualitate ortodoxă [13].
El a răspândit scrierile unor mari nevoitori întru desăvârşire, precum: Sfinţii Isaac Sirul şi Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul, Isihie al Ierusalimului şi Filotei Sinaitul. Aceste scrieri conţineau învăţături despre Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea minţii. La unele din acestea, cuviosul a alcătuit înainte-cuvântări, prin care dădea îndrumări pentru înţelegerea şi practicarea ei fără greş, fiind atunci cel mai iscusit cunoscător şi trăitor al amintitelor metode de îmbunătăţire duhovnicească.
Până acum, opera sa este identificată în 58 de manuscrise[14]. În una din aceste prefeţe el precizează: „De vreme ce cu neînţelegerea sau cu uitarea, sau fără voie sau de nevoie, sau din neputinţă trupească în fiecare zi vrând şi nevrând greşim, după cum zice Apostolul Pavel, nu ceea ce voiesc fac, ci ceea ce nu voiesc. Deci noi, întru aceste feluri de păcate ce sunt de iertare, greşim fără de iertare”. De multe ori ni se pare, continuă el, că aceste păcate sunt iertate şi nu ne pocăim, adică nu ne pare rău, şi adesea facem vinovaţi de ele pe alţii. „Vina păcatului s-o punem pe noi înşine şi să cerem iertare de faţă, înaintea oamenilor, iar înaintea lui Dumnezeu să cerem iertare cu mintea şi în taină, că într-alt chip nu se iartă aceste păcate, măcar şi de se par că sunt de iertat”[15].
Iertarea să se ceară în minte, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Ca să întărească această practică, nu numai pentru sihaştri ci şi pentru cei din viaţa de obşte, Stareţul Vasile argumentează că „această sfinţită rugăciune cu mintea, a lui Iisus sau lucrarea inimii n-au ieşit numai dintr-un unghiu, nici de la oarecari mici şi proşti călugări, ci, luând început din zilele apostolilor, au strălucit, prin înger în trup, în vremea marelui Pahomie”.
Pentru o şi mai mare convingere a cititorului, el aduce şi acest temei: „Şi să ştii şi aceasta că nu numai în pustie sau în singurătatea sihăstrească au fost învăţători şi cei mai mulţi săvârşitori ai acestei sfinţite lucrări. Ci mai mult în lavrele cele mari care se aflau în mijlocul oraşelor. E de mirare cum sfinţitul Patriarh Fotie, fiind ridicat la patriarhie din dregătoria boierească şi nefiind călugăr, s-a deprins cu această treaptă, adică cu această lucrare a minţii. Şi atâta a sporit, încât faţa lui strălucea ca a lui Moise, din darul Sfântului Duh ce se afla într-însul, zice Simeon Tesaloniceanul.
El mărturiseşte că acela a alcătuit şi o carte despre această lucrare a minţii, cu toată înţelepciunea filozofică. Mai zice că şi Sfinţii Patriarhi ai Constantinopolei, Ioan Gură de Aur şi Ignatie şi Calist, au scris cărţi despre această lucrare. Oare nu-ţi ajung acestea, o, iubitorule de Hristos cititor, ca lepădând toată îndoiala să începi să te deprinzi cu luarea-aminte a minţii? De vei zice: „nu sunt în viaţă singuratică”, ce folos vei avea? Doar Sfântul Patriarh Calist s-a deprins cu lucrarea minţii în lavra cea mare a Athosului, slujind la bucătărie. Iar de te îndoieşti pe motiv că nu eşti în pustie adâncă, a doua pildă a atenţiei inimii îţi este Sfântul episcop Fotie” [16].
Cunoscând acestea, Părintele nostru Vasile arăta că părerea celor care socotesc că lucrarea minţii e potrivită numai oamenilor desăvârşiţi, care au ajuns la curăţirea de patimi şi la sfinţenie, este neîntemeiată. Cei ce socotesc aşa îşi mărginesc rugăciunea numai la rostirea psalmilor, troparelor şi canoanelor, neînţelegând că ea a fost rânduită de Sfinţii Părinţi ca vremelnică, în vederea neputinţei şi prunciei minţii noastre, şi cu scopul ca noi, desăvârşindu-ne treptat-treptat, să ne ridicăm la înălţimea minţii lucrătoare şi nici într-un caz să nu ne oprim numai la rugăciunea din afară[17].
Spre deosebire de alţii, stareţul Vasile, dând întâietate Rugăciunii lui Iisus şi apoi cântării, ţine să sublinieze însemnătatea Bisericii, în care primim harul, cu ajutorul căruia dezvoltăm viaţa noastră în Hristos: „Dar să nu socoteşti, binecredinciosule cititor, că luându-ne pe noi Sfinţii Părinţi de la multa cântare din afară şi poruncindu-ne să ne deprindem cu lucrarea minţii, nesocotesc psalmii şi canoanele. Să nu fie aceasta. Căci acestea sunt date de Duhul Sfânt Sfintei Biserici, între care se săvârşeşte toată lucrarea de sfinţire prin hirotonie şi toată taina iconomiei lui Dumnezeu-Cuvântul până la a doua venire a Lui, în care se cuprinde şi învierea noastră. Şi nu este ceva omenesc în rânduiala bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastră şi nici o împuţinare pentru păcatele noastre” [18].
Rugăciunea inimii este o înnoire a harului Sfântului Botez Stareţul Vasile consideră că cel mai potrivit loc unde Îl putem invoca şi ruga pe Hristos este inima. Comentând textul biblic: „Cel ce crede în Mine râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 39), stareţul Vasile spunea că toţi creştinii botezaţi primesc în mod tainic această apă în inimile lor, adică toţi primesc la Botez înlăuntrul lor pe Hristos Însuşi.
Sfântul Vasile leagă rugăciunea lui Iisus de experienţa harului baptismal care trebuie mereu împrospătată, ştiut fiind că păcatele din cursul vieţii reuşesc să umbrească această experienţă.
Rugăciunea lui Iisus nu mai poate fi considerată, în acest context, ca o preocupare numai a monahilor îmbunătăţiţi, ci ea este recomandată tuturor creştinilor, întrucât toţi au fost botezaţi şi toţi au nevoia de a recupera experienţa harului Duhului Sfânt de la Botez. Harul este lucrător nu din exteriorul omului, ci din inima lui. Rugăciunea inimii se bazează pe prezenţa interioară mistică a lui Hristos în sufletul creştinilor şi pe considerarea răului şi a păcatelor ca o ameninţare exterioară creştinului, care lucrează la ştergerea sau adormirea harului lucrător din inimă.
Practica rugăciunii este folositoare dacă este unită cu păzirea poruncilor lui Hristos. „Sabie duhovnicească” împotriva diavolilor În cadrul luptei ascetice, stareţul Vasile acordă o importanţă deosebită rugăciunii lui Iisus, considerând-o ca singura „armă” care alungă efectiv influenţa nefastă a diavolilor şi ispitele.
Dacă celelalte lucrări duhovniceşti, ca de exemplu păzirea poruncilor, rugăciunea de toate zilele şi postul, sunt considerate un scut protector împotriva ispitelor, ferindu-ne ca ele să ne rănească, rugăciunea lui Iisus este singura armă ofensivă. Stareţul Vasile consideră această rugăciune o „sabie duhovnicească” a cărei lucrare izvorăşte din puterea numelui lui Iisus Hristos invocat neîntrerupt de creştin. Numele lui Iisus Hristos concentrează în mod tainic persoana şi lucrarea lui Hristos, astfel că între Nume şi Persoană nu se poate face o separaţie.
Stareţul Vasile este fidel tradiţiei isihaste a Sfântului Simeon Noul Teolog şi tradiţiei sinaitice, concentrându-se mai mult pe aspectul personal al întâlnirii cu Hristos în rugăciune. Astfel, căinţa şi atenţia înlocuiesc în concepţia stareţului Vasile metodele psihofizice athonite (respiraţia şi concentrarea privirii în inimă).
Reuşind să ofere o înţelegere practică a Rugăciunii inimii, Sfântul Vasile acordă o importanţă deosebită dispoziţiei interioare pentru rugăciune. Orice experienţă mistică nu se poate realiza decât dacă atenţia este unită deplin cu rugăciunea. Stareţul Vasile consideră că atenţia este fie o trezvie a minţii care înseamnă o permanentă stare de veghe în a înţelege gândurile şi a respinge orice amestec al răului, fie acea unificare a întregii fiinţe în cadrul rugăciunii. Rugăciunea inimii este considerată de stareţul Vasile de la Poiana Mărului drept cea mai sigură metodă de a cugeta neîntrerupt la Dumnezeu şi de a trăi în prezenţa Lui.
Faima lui de îmbunătăţit şi iscusit îndrumător al unei înalte trăiri duhovniceşti s-a răspândit în toată Ortodoxia. (Părintele Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, mare cunoscător al scrierilor filocalice româneşti, afirmă că Părintele Vasile era „celebru pentru viaţa sa duhovnicească” şi că Paisie a venit la noi, „poate şi atras de faima sau chemarea lui Vasile” [19]
Ca nu cumva, fără voia lui, în aceste învăţături să se strecoare vreo greşeală, în anul 1749, a avut loc la Bucureşti un sobor care le-a cercetat. Dar să-l lăsăm să istorisească pe Paisie de la Neamţu, în scrisoarea către stareţul Atanasie de la Sfântul Munte: „… l-au aflat fără prihană şi neclătit în credinţa pravoslavnică şi învăţătura lui au socotit că de la sine nimic nu grăieşte. Şi au văzut pe dânsul că după puterea Sfintei Scripturi învaţă, urmând întru toate învăţăturii sfintelor bisericeşti învăţături şi după a prea cuvioşilor părinţi şi întru nimic n-au aflat într-însul prihană. Şi foarte s-au bucurat Preasfinţiţii Patriarhi şi l-au blagoslovit pe dânsul şi au mărturisit pentru dânsul înaintea a tot soborul, ca nimeni pentru învăţătura lui să se îndoiască” [20].
Calea vieţii lui fiind rugăciunea neîncetată până în clipa morţii şi petrecând viaţă sihăstrească întru curăţie, în post şi în alte înfrânări, cuviosul Părintele nostru Vasile s-a mutat către Domnul, în cereştile locaşuri, la 25 aprilie 1767
Părticele din moaştele Sfântului se află la: • Mănăstirea Poiana Mărului, Sat Jitia, Comuna Bisoca, jud. Buzău.
Datorită vieţii sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 4-5 martie 2003, a hotărât ca stareţul de la Poiana Mărului să fie trecut în ceata Cuvioşilor Părinţi purtători de Dumnezeu şi să fie cinstit la data de 25 aprilie, zi în care a trecut la Domnul.
BIBLIOGRAFIE
- Gheorghe Racoveanu ,Viaţa şi nevoinţele fericitului Paisie, stareţul sfintelor mănăstiri Neamţul şi Secul, date acum pe slovă nouă şi grai, Râmnicu-Vâlcea, 1934.
- Horia Constantinescu şi Pr. Gabriel Cocora, Poiana Mărului, în „Glasul Bisericii”, XXIII (1964), nr. 5-6
- Iorlaşcu, Ştiri noi asupra mănăstirii Ciolanu (Buzău), Buzău, 1936
- Scrierea ieroschimonahului arhimandrit Chiriac Romniceanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, XII (1889), p. 32.
- Toma Dobre, Poiana Mărului, în „Muguri,” (Buzău), IV (1925), nr. 1-2
- Serghie Cetvericov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţului. Traducere de episcopul Nicodim, Tipografia mănăstirii Neamţu, 1933
- Dr. Paul Mihail, Schitul Poiana Mărului, un centru ortodox cărturăresc, Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, vol. I, Buzău, 1983
- Stareţul Vasilie de la Poiana Mărului: Închipuire cum se cade să ne îndreptăm prin pocăinţă…, transcriere de C. Barbu, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1976), nr. 3-4
- Filocalia, vol. VIII
- Antim Anghelescu, episcop al Buzăului, Scrisorile unor monahi…, Ed. Sfintei Episcopii a Buzăului, 1947
- Horia Constantinescu (pr.), Gabriel Cocora (pr.), „Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului”, în Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987
- Toma Dobre, „Poiana Mărului”, în Muguri, Buzău, IV (1925), nr. 1-2
[1] Viaţa şi nevoinţele fericitului Paisie, stareţul sfintelor mănăstiri Neamţul şi Secul, date acum pe slovă nouă şi grai îndreptat de Gheorghe Racoveanu, Râmnicu-Vâlcea, 1934, p. 26.
[2] Pr. Horia Constantinescu şi Pr. Gabriel Cocora, Poiana Mărului, în „Glasul Bisericii”, XXIII (1964), nr. 5-6, p. 466-500.
[3] I. Iorlaşcu, Ştiri noi asupra mănăstirii Ciolanu (Buzău), Buzău, 1936, p. 32
[4] Scrierea ieroschimonahului arhimandrit Chiriac Romniceanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, XII (1889), p. 32.
[5] Toma Dobre, Poiana Mărului, în „Muguri,” (Buzău), IV (1925), nr. 1-2, p. 34.
[6] Prot. Serghie Cetvericov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţului. Traducere de episcopul Nicodim, Tipografia mănăstirii Neamţu, 1933, p. 128
[7] Pr. Horia Constantinescu şi Pr. Gabriel Cocora, art. cit., p. 479.
[8] Arh. St. Buzău, Poiana Mărului, pach. 1, pe anul 1863, f. 101
[9] „Îngerul”, XVI (1944), nr. 7-12, p. 34
[10] Pr. Dr. Paul Mihail, Schitul Poiana Mărului, un centru ortodox cărturăresc, Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, vol. I, Buzău, 1983, p. 382-383
[11] Stareţul Vasilie de la Poiana Mărului: Închipuire cum se cade să ne îndreptăm prin pocăinţă…, transcriere de C. Barbu, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 237
[12] „Mitropolia Olteniei”, nr. citat, p. 238
[13] Pr. Dr. Paul Mihail, ibidem, p. 380
[14] Vezi Pr. Dr. Paul Mihail, op. cit., passim.
[15] Închipuire cum să cade … să ne îndreptăm prin pocăinţă, p. 239-240
[16] Filocalia, vol. VIII, p. 593-594
[17] (Prot. Serghie Cetvericov, ibidem, p. 207.)
[18] Filocalia, vol. VIII, p. 592
[19] Filocalia, cit., p. 88
[20] Dr. Antim Anghelescu, episcop al Buzăului, Scrisorile unor monahi…, Ed. Sfintei Episcopii a Buzăului, 1947, p. 66- 67